6 februarie 2014

sue ellen de la parter


Martie 1980, oras de provincie, ploaie torentiala.
cum am putut sa uit umbrela aseara la el? meriti sa pleci pe ploaia asta de la liceu in rochia ta albastra de jerseu si in pantofi! eventual sa ii strici, ca si asa nu ai alta pereche!

se mustra singura, insa nu ii statea mintea decat la El. clasica poveste cu fata saraca de la tara care il cucerise pe baiatul de “familie buna” de la oras. cand a invitat-o prima data la un ceai a dus-o la cofetaria de langa cinema Patria si au mancat doua mascote. au vorbit despre Abba, filme si planurile fiecaruia de viitor. ea spera sa ajunga la facultate in ciuda situatiei financiare precare a familiei. ii placea sa citeasca poezii si sa scrie. avea tot timpul dupa ea o agenda in care nota diverse povesti si purta haine mai largi ramase de la una dintre surori. era cea mai mica dintr-o familie cu sapte frati.
el arata ca din catalogul Nekermann, avea parul pana la umeri, purta blugi evazati si isi cumpara haine de la magazinul Victoria din Bucuresti. intr-o zi o sa o duca si pe ea sa viziteze capitala, e alta viata acolo! era atat de impresionat de frumusetea fetei cu pantaloni de raiat si pantofi cu tocurile tocite de atatea purtari, incat ar fi stat cu ea la povesti toata ziua.

ploua torential, dar biletelul de la el era in siguranta in ghiozdan. il citise de atatea ori, incat ii era teama sa nu se rupa. “prima data cand te-am vazut ti-am zis ca semeni cu Sue Ellen. am gresit, nu am vazut o femeie cu ochi verzi mai frumosi ca ai tai.” 

aia doi de vis-a-vis au umbrela ca a mea, ce norocosi! dar oare nu e...? a izbucnit in plans si lacrimile se amestecau cu picaturile de ploaie. a traversat strada in fuga si in cateva minute era in fata lor.
buna, ma scuzati ca va deranjez! cred ca umbrela aceasta imi apartine! 
a smuls-o din mana lui si i-a lasat in urma. parca incepuse sa ploua mai tare si asta o bucura. a plans tot drumul pana acasa si primul lucru pe care l-a facut a fost sa rupa biletul.

Februarie 2014, acelasi oras de provincie, cod portocaliu de ninsoare si viscol 
ningea deja de 2 zile. parca tot orasul era intr-un glob de cristal si cineva il rasucea incontinuu. cum a putut sa isi uite mancarea acasa tocmai astazi? am zis eu ca nu ies din casa pentru nimic in lume, dar...
cand a ajuns la el la serviciu arata deja ca un om de zapada si se simtea ca dupa curse de 100 m garduri nameti. a ramas surprins, nu se astepta sa vina. a scuturat-o de zapada si a strans-o in brate.

pe drumul spre casa si-a adus aminte de povestea lor cu umbrela. la un an dupa acea intamplare s-au casatorit si au cumparat impreuna primul apartament la parterul unui bloc ceausist. nu aveau masa si mancau pe o valiza de voiaj. aveau vise si dorinta sa le implineasca. oare cand au zburat 33 ani?

imaginea de aici