ma urc pe graba in autobuz si stau in picioare la mijloc, nu as
vrea sa ating pe nimeni, nici macar din greseala. dupa aia va trebui sa ma scuz
si nu am chef sa vorbesc cu cineva azi. pe scaun sta un batran ponosit, poarta
o sapca albastra cu o umbrela desenata pe ea, pe care scrie P.P.P.S.
doamna citeste, eu citesc despre ce citeste ea si batranul
ofteaza. suna mai multe telefoane in acelasi timp, nu tresar pentru ca al meu e
pe silentios. imi raman in minte cuvintele everywhere (peste tot) si nowhere
(nicaieri), iar gandurile mele incep sa se amestece unele peste altele. incerc
sa imi distrag atentia si ma uit la sapca batranului, la carti, ma gandesc la
tramvaiul din orasul tau si la cum aratau oamenii acolo. la femeile pe care
le-am vazut in dimineata cand am ajuns, la parfumul discret pe care il lasasera
in urma lor si mi-am imaginat ca asa miros alte dimineti. a gel de dus care se scurge
printre palmele stranse si umple cabina cu spuma.
peste toate gandurile astea amestecate se aude o voce care urla
la soferul autobuzului ca nu are voie sa fumeze la volan. in mai putin de 5
minute s-a creat un vacarm si mai multi pasageri au inceput sa se certe intre
ei. unul intreba cand sa fumeze daca sta la volan toata ziua sa ne plimbe pe
noi prin oras, femeia urla in continuare ca e impotriva legii, o tanara zbiara
peste ei ca are o zi lunga si nu vrea sa inceapa cu vaicarelile lor, alti doi sunt
impotriva fumatului, dar nu inteleg prea bine ce zic, un fumator declarat le
cere sa o dea jos pe femeia care s-a razvratit, ea nu vrea sa coboare nici in
ruptul capului, niste plase se rostogolesc pe jos si eu gasesc in sfarsit
castile in rucsacul care parea un sac fara fund. ma intorc spre geam si
dintr-odata lumea din jur se descompune si capata alta culoare, alt miros,
vocile se intrepatrund intr-o alta limba. in dimineata asta nu ma mai intalnesc
cu oameni cu care nu am povesti in comun, nu ma mai bucur de zambetele lor
false, nu ma prefac ca le zambesc la randu-mi incantata de intamplarile cu
care-si umplu zilele, ca mobila alba atarnata pe pereti innegriti.
déjà-vu cu picioare care calca pe
pernele aruncate pe jos. ma impiedic de un papuc negru aparut din senin,
ma rostogolesc din nou in pat, pun perna pe cap, opresc alarma, dau la o parte
si celalalt papuc, arunc elasticul de par, imi simt parul ud la ceafa si
incerc sa imi aduc aminte de ce, zambesc, apa curge demult si e deja fierbinte,
gelul de dus se scurge printre palmele stranse, cabina se umple cu spuma,
halatul alb e atarnat in cuier, il las acolo pentru ca e de decor, ascult povesti
care au sens, vad firul tras de la dresurile negre, nu
gasesc fusta, o caut dupa canapea, e pe sub perne, vocea se intrepatrunde cu
zgomotul masinilor de afara, trag draperiile, e prea multa lumina, le trag la
loc si e intuneric. nu ma mai duc nicaieri, e o dimineata care incepe la 7.30
si se incheie o ora mai tarziu, in acelasi loc.
imi dau seama ca trebuie sa cobor, ma inghesui repede printre
oameni si sar din autobuz inainte sa se inchida usile. ma opresc pe trotuar si
nu imi vine sa o iau la stanga. e soare afara si asta pare sa insemne ca nu o
sa fie greu. grabesc pasul, trec pe langa 3 restaurante si simt miros de carne
prajita. usile se deschid continuu, ma imping de la spate si nu mai pot sa ma intorc.
multimea coboara, urca, se imprastie peste tot ca o plastilina colorata. in
toata ameteala si zgomotul ala de flecuri tocite, simt o mana care ma apasa pe
umar. mi se pare ca miroase din nou a gel de dus.