nu am mai scris de mai bine de o luna. nu am presiunea scrisului, e modul in care ma rostogolesc inauntrul meu.
stau toata ziua pe un scaun si scriu dintr-altele. raspunsuri, mailuri noi, alte raspunsuri, scrisori catre clienti, stimate, nu stimate, draga, mai bine draga, texte pentru un flyer nou, prezentari, alte mailuri noi, si la un moment dat simt ca dau toate pe dinafara. raspunsurile altora, semnaturile lor colorate, expresiile, nuantele, rautatile, toate se rostogolesc in afara mea si striga catre toti de parca asa ii opreste in loc. ma uit in jur si nu se mai misca nimeni. ma ridic de pe scaun, ii ating si nu schiteaza niciun gest. ma misc doar eu, iar mainile lor au ramas pe tastatura, dar nu le mai aud cum lovesc literele de parca stau sa le rupa. e liniste, pe hol se aude o melodie in franceza.
ma asez din nou pe scaun si incep sa scriu dintr-astea. scrisul asta bun, asezat, linistit, fara rautati si litere rupte. scrisul asta la care nu astept cu sufletul la gura un alt raspuns. scrisul asta care nu primeste oricum raspunsuri umplute de ura, de frustrari, care nu asteapta si nici nu ofera ceva in schimb. care nu cunoaste rautatea, si nici nu e excesiv de bun. care nu povesteste ce nu ar trebui sa povesteasca, nici nu vorbeste in numele altora, nici nu minte, nu ascunde, sau se spoieste ca sa dea bine in oglinda. ce cuvant urat, spoiala. azi am auzit mai multe cuvinte urate, dar le-am uitat. pentru ca tot azi, asteptand raspunsuri, am primit o poezie. pentru ca tot azi, am facut planuri pentru zilele cu soare. azi cand am scris un alt mail cu stimate, am trimis si eu o poezie. pentru ca scrisul rau se impleteste cu ala bun. daca nu ar fi scrisul bun, scrisul ala rau ar iesi din mine asa cum ies literele alea rupte din ei. si le-as raspunde tot cu litere rupte.
ii las asa, asteptand.
ma duc intr-o sala, respir sacadat de cateva ori, iar inauntrul meu rasuna versurile din poezia de mai devreme, “ne razvratim, ne plangem de piericiunea noastra, si inca nu-ntelegem ca fara de iubire, se vestejeste timpul in noi ca floare-n glastra”. zambesc, respir normal si ma asez din nou pe scaun. cu gandul la planurile pentru zilele cu soare, ma apuc sa raspund, multumesc, scriu alt mail nou, tot cu multumesc, incep cu buna, prenume, intotdeauna incep cu buna, urasc inceputurile directe, lipsite de politete, urasc incheierile bruste, lipsite de politete, mereu mi-e teama sa nu uit sa scriu buna, sau sa multumesc. multumesc e important. la fel cum e important sa nu rup literele cand raspund. scrisul rau devine aproape un scris bun, pentru ca aleg sa raspund altfel. astazi mi-am dat seama ca oamenii sunt surprinsi cand nu le raspunzi cu litere rupte si se bucura cand le vorbesti frumos. nu se mai asteapta la asta. asa cum nu se mai asteapta sa le zambesti. zambetul costa mult in cladirile cu geamuri mari de sticla. geamuri care nu se deschid si se sufoca si ele din cauza buzelor schimonosite. buzele cu conturul in jos, nu in sus.
usa se invarte continuu, ies din cladire si parca respir pentru prima data pe ziua asta. ceva se rostogoleste inauntrul meu, in geanta suna celalalt telefon, dar nu ma intereseaza. il iau pe cel din buzunar, caut inregistrarea poeziei si ma duc spre casa ascultand-o. sper ca diseara sa se rostogoleasca in mine scrisul ala bun, cel cu litere rabdatoare, cel politicos, educat, cel crescut sa salute, sa zambeasca, sa spuna stimate sau draga, cel mustrat daca nu multumea atunci cand era de multumit, cel care se supara, striga, se revolta, dar care nu o sa devina niciodata doar o semnatura colorata.