13 octombrie 2020

amor fati-ul


nu stiu de ce, prima zi care mi-a venit in minte este de fapt ultima. batea vantul foarte tare, iar eu venisem in rochia de voal lila. era prima data cand o imbracam, era racoare, dar imi placea ca vantul adancea crapatura de pe picior si amandoi priveam cu coada ochiului in acelasi loc. eram in rochia de voal, cu crapatura complet desfacuta, cu dintii scrasnind a disperare si a ceea ce urma. va urma, mi-ai zis. sfarsit, ti-am raspuns eu. parea ca ma uit in gol, ca nu aud melodia din fundal, pe fata cu voce de dumnezeu care striga despre ochii albastri de culoarea oceanului. ce stie ea ca ochii strainului de pe luna chiar cuprind albastrul acela si cand aud melodia parca ceva se pravaleste inauntrul meu, asa cum se pravalesc pietrele cand arunci cu ele intr-o apa ca sa faci valuri. in fine, valurile existau pe interior, afara era doar vantul care isi facea de cap. perdelele erau trase, iar eu vedeam de pe canapea blocul de vis-à-vis, fiecare balcon, fiecare draperie din materiale proaste, ieftine, fiecare poveste a fiecarui om care locuia acolo. la un balcon era o perdea beige care se misca atat de tare, incat aveam impresia ca in spatele ei este un corp si se muleaza dupa forma sa. un corp care se zbate, care da din maini si din picioare, pe care il vad si pentru care nu pot sa fac nimic. pot, dar nu vreau, asa cum nimeni nu poate sa faca ceva pentru mine. sunt singura responsabila pentru bucuriile mari si tristetile mici. ti-am zis ca sunt trista, dar putin. nu dureaza mult, trec repede peste tristete si peste oameni. ti-am mai spus ca o sa trec repede si peste tine, dar am mintit. pe tine te traiesc, dar nu din amintiri, ci din cuvintele acelea pe care le aveai scrise pe piele si le-ai impregnat in mine. 

nu stiu de ce, prima zi care mi-a venit in minte este chiar prima. era iulie, soare, si purtam o rochie rosie cu flori, mi-ai spus apoi ca imi statea bine. mi se parea ca te uitai prin mine si nu erai deloc impresionat de ceea ce spuneam. asta inainte sa incep sa iti vorbesc in italiana, sa iti recit poezii in romana si sa iti raspund la fraze in limba ta intortocheata, din tara ciudata de unde vii. tu erai strainul de pe luna, care a incetat sa mai fie strain pentru mine din prima clipa cand a ras in casa mea. casa mea este un zambet, este bucuroasa toata ziua ca stam impreuna, dar deodata a devenit un hohot de ras. tu ai umplut casa asta, asa cum eu am umplut cada cu apa parfumata in care am mancat pizza impreuna si mi-ai zis de trei ori ca sunt nebuna. de trei ori la rand, cum ca nimeni nu ar comanda pizza sa o manance intr-o cada, dar ai umplut si cada cu hohote de ras si ai uitat ca sunt nebuna. as crede si eu acum ca sunt, dar in timp ce scriu randurile astea, imi trimiti din senin un mesaj vocal cu tine razand in hohote. doar atat. tu razand in hohote, in timp ce eu, intr-un alt colt de lume, scriu despre casa asta pe care ai transformat-o intr-un ras continuu. cat de nebunesc e tot ceea ce ne inconjoara si oare de ce toate povestile care ne marcheaza existenta incep cu hohote de ras? rasul vindeca, imi spunea strainul de pe luna, in timp ce ma imbratisa timid. 

nu stiu de ce, prima zi care mi-a venit in minte este a saisprezecea. era soare, dar batea vantul si parea mai frig decat cele 22 grade de afara. asa ai crezut si tu, nu te dadusei cu crema solara si aratai ca un rac. mi-a fost rusine sa rad de fata cu tine, dar le-am trimis un mesaj fetelor si am avut cu cine sa glumesc pe tema asta. te-am uns cu alifiile mele si acela a fost momentul in care am simtit ca te cucerisem. de fapt nu eu, ci crema cu SPF 50, despre care nu mai auzisei in viata ta, ti-a schimbat existenta mai mult decat am facut-o eu. ma rasfat, ai dreptate. lipseau hohotele in paragraful despre ziua 16. asa, eram in locul acela desprins din cartile cu basme, cand ai descoperit ca eu cunosc toate locurile magice din tara mea, si din alte cateva tari pe unde am zburat candva. ti-am vorbit despre caramel sarat, despre smochine cu branzeturi si prosciutto, despre tiramisu, despre burrata, despre affogato, despre unt de arahide, despre papanasi, si despre multe altele care legau zilele intre ele. verdele este o culoare afrodisiaca, altfel nu am o explicatie stiintifica pentru imbratisarea continua care devenisem. ti-am spus ca esti nebun pentru ca nu mai intalnisem pe cineva cu care sa dau buzna pe terasele unor case, in care sa ma plimb cu lejeritatea omului care o construise cu mana lui si avea dreptul sa se comporte ca un proprietar pe mosia sa, daramite sa stea cum l-a lasat dumnezeu in ziua dintai. am selectat cateva poze pe care le-am aratat altora si am ras pentru ca doar noi stiam cum aratau cele dinainte si dupa. dinainte si dupa pielea sarata si rosie ca racul.

nu stiu de ce, prima zi care mi-a venit in minte este 1 septembrie. nu mi-as fi imaginat un astfel de septembrie, asa cum nu mi-as fi imaginat ca la miezul noptii cineva o sa imi puna temporizator si o sa arunce cu confetti-uri in varful patului. rad si acum la gandul ca doar noi stim ce confetti-uri erau si cum au disparut ca prin minune la finalul celor trei zile. ca in melodia care a intrat cu functia shuffle pe drum we got three days to feel each other, we got three days to sing this song. atunci a fost momentul in care am realizat ca nebunia noastra, de fapt nebunia in general, dureaza 4 saptamani, apoi intervine ceea ce specialistii numesc viata de cuplu, in care am intrat si noi fara sa vrem, in firescul zilelor, dar m-am luptat cu fiecare colt din corpul meu sa fim departe de firescul altora. as vrea sa cred ca am razbit, uitandu-ma inapoi, ne-a iesit exemplar. intr-una dintre acele nopti, mi-ai spus din nou ca sunt nebuna, a treizecisipatra oara cand o faceai. normal ca eram, doar iti puneam de cateva ori pe zi aceeasi intrebare, singura pe care o cunosteam in limba ta ciudata si intortocheata. tu radeai in hohote, iar mie imi placea sa aud doar asta. am uitat de mare, de valurile virginiei woolf, de toate lucrurile alea pamantesti din carti, devenisem un hohot de ras. si o mana de confetti-uri aruncate la intamplare prin diverse paturi.

nu stiu de ce, prima zi care mi-a venit in minte este a cincizeci si ceva. se implineau curand doua luni, dar cine statea sa le numere, alergau ca nebunele de colo-colo, mai ceva ca masina noastra pe serpentinele de la cheia. am zis a noastra, iarta-ma! a mea. tu nici nu erai in ziua cincizeci si ceva, tu ai ramas acolo, acasa la mine, iar eu m-am dus in tara care avea sa devina acasa pentru tine. ce intortocheata este povestea asta, nu e de mirare ca o intelegem doar noi! a, nici tu nu o intelegi, functia translate din google o transforma intr-un fel de pizza cu sushi, urmata de inghetata cu caramel sarat. in ziua aceea aveam o rochie alba si pielea arsa de soare, nu purtasem sutien, dar nici nu avea cine sa stie. mi-ar fi placut sa stii tu, de aceea ti-am trimis poza. ai zambit, rasul tau devenise mai retinut. nici nu era cazul sa razi, doar aveam sa nu ne mai vedem vreodata si trebuia sa aratam cat suntem de tristi. invarteam de volan si priveam in gol, rememoram zile si ma simteam intr-o usoara stare de meditatie, cand am primit scrisoarea ta electronica. mi-a citit-o altcineva cu voce tare, eu miscam cercul ala din maini si plangeam. deci despre asta era vorba in dragostea de soarta pe care o propovaduiai si pe care ti-ai scrijelit-o pe piele? despre puterea de a lasa oameni in urma si a merge mai departe cu recunostinta ca i-ai cunoscut? despre puterea de a lasa in urma oameni pe care ii iubesti cu gandul ca ei nu vor disparea de fapt niciodata? despre bucuria cu care privesti momentul prezent, fara sa te uiti inapoi si fara sa te intrebi ce te asteapta inainte? despre felul in care oameni care apar intamplator in viata noastra ne schimba si lasa urme adanci in ceea ce devenim? atat de mult traiesc cuvintele alea in pielea mea, incat uneori ma gandesc ca aceasta este de fapt explicatia pentru care de cativa ani incoace tristetile mele sunt mici. in jurul meu, inauntrul meu, in afara mea, este doar recunostinta pe care o am pentru oameni si povesti, pentru oameni ca nimeni altii, pentru povesti care trebuie sa fie scrise, dar pe care oricum le vom intelege doar noi. functia translate din google o sa transforme povestea asta in ceva de nedeslusit pe limba ta, dar daca vreodata o vei traduce, as vrea sa intelegi din ea doar fraza din a douazecisicincea zi de dupa tine: gheata neteda nu este un paradis doar pentru cei care stiu sa danseze, ci si pentru cei care poarta tocuri cu fuste mulate, in timp ce beau bere fara alcool.

geschwister, cata

(hohote de ras, va urma)