am pus mainile la ochi si m-am ascuns.
am tinut si ochii stransi, stransi, am invatat eu ca asa poti sa treci neobservata. dupa cateva zile am fost tentata sa ii deschid, mai ales cand a inceput sa miroasa a liliac proaspat cules. venea de undeva de afara, insa nu intelegeam unde ar fi putut sa creasca pe linia de tramvai. dupa cateva saptamani mi s-a facut sete si am inceput sa plang. mi-am lins obrajii cu limba si am zambit gandindu-ma cum corpul meu are grija de mine, mai mult decat avusesem eu de el. trecusera deja 2 luni, 2 saptamani si 4 zile cand mi-am simtit mainile amortite si nu le-am mai putut controla. s-au prabusit singure si m-au lovit cu zgomot, cred ca a fost felul lor de a se razbuna. ochii tot nu i-am deschis, numarasem cu o seara inainte inca sase riduri aparute la fiecare colt, dar nu le-am dat nicio importanta. cel mai greu a fost in dimineata cand a inceput sa miroasa a paine calda, cel mai imbietor parfum care exista pe pamant si mi-a adus aminte de o dimineata dintr-un weekend de vara. mi-am lins obrajii cu limba, dar nu pentru ca imi era sete.
dupa cateva luni am inceput sa am cosmaruri, chiar si fara sa fi adormit. eram intr-un dormitor al unui apartament de la etajul intai, cu vedere la linia de tramvai. dimineata auzeam tramvaiul la 5, seara zgomotele incetau inainte de miezul noptii. chiar si asa tot nu reuseam sa adorm. as fi vrut sa fac pipi, dar nu ma puteam ridica din pat. de fapt, ma puteam ridica, dar era usa inchisa. intamplator mi-am pus o perna intre picioare si am adormit. tin minte senzatia de amortire, de viata netraita, de timp care trece in timp ce tu il numeri, de obraji atinsi cu limba, fara sa iti fie sete. pe perna de langa era un urs mare de plus, un panda in marime naturala. m-am inghesuit in el, pana cand usor, usor, am simtit o imbratisare. mi-era dor. m-am cufundat in parfumuri inexistente, in amintiri, in gusturi pe care nu le simteam decat in mintea mea, mi-am mirosit pielea si mi-as fi dorit sa fie transpirata, semn ca inca traiam. nu era.
nu am deschis ochii mai bine de un an. am trait un an in lumea mea inghesuita, absenta, departe.
si daca i-as fi deschis nu as fi stiut la ce sa ma uit. si daca m-as fi uitat nu as mai fi vazut lucrurile cu aceeasi frumusete ca inainte. si daca ar fi avut aceeasi frumusete, mi s-ar fi parut ca nu mai stiu sa ma bucur de ea, si daca m-as fi bucurat de ea, m-as fi gandit ca bucuria este adevarata doar atunci cand este impartasita. si daca as fi vrut sa o impartasesc cu cineva, nu as fi avut cu cine. si faptul ca nu mai aveam cu cine, m-a facut sa ma ascund. si pentru ca m-am ascuns, a trecut un an de viata netraita. netraita pentru ca nu mai stiam cum. si cand am stiut cum sa o fac, a inceput restul vietii mele. restul vietii mele trait pentru mirosul de paine proaspata. paine pe care in ziua de astazi o comanzi printr-o aplicatie si iti vine direct la usa. usa pe care am trantit-o de teama sa nu ma intorc iar intr-un dormitor unde as sta cu mainile la ochi. maini care au deschis cartea la capitolul T-H-I-S-2-S-H-A-L-L-N-‘-T-P-A-S-S. si daca nu o sa treaca, inseamna ca trebuie sa stea. si daca o sa stea, inseamna ca o sa ramana, si daca o sa ramana, stie pentru ce a ramas. si daca nu stie, atunci e mai bine sa treaca. pentru ca atunci cand trece, o iei de la inceput. inceputuri care sunt intotdeauna impodobite frumos, toti ne dorim inceputuri. oare daca toti ne dorim inceputuri nu pierdem astfel partea din mijloc? mijloc care e cuprinsul unui corp, pentru ca de acolo e cuprins de alte maini. maini cu care arati spre ochii cuiva. ochi in care te ascunzi, sub niste gene care bat ca briza unei zile cand esti pe sezlong la mare. mare de oameni, de alegeri. ALÉGERE, alegeri, s. f. 1. acțiunea de a alege și rezultatul ei. rezultat pe masura a ceea ce am ales. alesul cui?