august
172 zile, 4.128 ore, 247.680 minute de cand nu am mai asternut pe hartie o poveste.
asa mi-ai scris astazi. nici nu am stat sa socotesc, dar am incredere in tine. am vrut de atatea ori sa imi adun gandurile inapoi acasa, sa le las sa se amestece unele peste altele, apoi sa le eliberez, dar nu am reusit sa scriu nici macar o propozitie in timpul care a trecut. rasfoiesc pozele din telefon si scriu in minte atatea povesti din ultimele 7 luni de pauza. nu am avut niciodata presiunea scrisului, e o eliberare, nu o modalitate de a demonstra ca stiu sa o fac. stiu bine ca stiu, iar figura asta de stil nu e un viciu de exprimare. uneori as face-o pentru tine, pentru noptile in care stam la povesti si apoi ma intrebi din senin de ce nu scriu despre asta. o sa scriu. daca as fi avut talentul lui devendra as fi facut un video despre timpul trecut si as fi folosit imaginile care mi-au macinat multe nopti cu iluzia unei relatii in care el si ea se impleteau ca doua cozi pe capul unei femei frumoase.
sfarsit de octombrie
drumurile cu masina sunt pentru mine un mix intre exuberanta playlist-ului de drum lung si anxietatea pe care mi-o provoaca du-te-vino-ul continuu de pe sosele. daca ma prinde discutia dintre noi sau melodiile care intra in shuffle, ma relaxez si uit toate scenariile din mintea mea. cand am intrat in manastire eram deja sub influenta drumului liber, atat de senin, plin de paduri care nu se mai terminau, un soare pe care l-am lasat sa imi intre in ochi pentru atunci cand o sa imi fie dor, animale, case vechi, planuri, idei exprimate sau creionate in mintea fiecaruia si una singura care nu imi da pace de ceva vreme.
lacasele religioase imi aduc aminte de copilarie, de duminicile alea in care singura grija era sa nu uit sa marturisesc la spovedanie ca am mintit sau ca am ascuns nota la matematica, de inocenta grijilor care nu-mi dadeau pace si ma fac acum sa zambesc. ma uit in gol, imi revine in minte o poveste nescrisa, imi reprim gandul pentru mai tarziu cand am timp de el, am atatea idei si de fapt nu e una anume. trec necunoscuti pe langa mine, vin, pleaca, se aseaza, se ridica, imi imaginez ca sunt niste siluete intr-un dispozitiv perpetuum mobile. imi atrage privirea o fetita, imi dau seama ca e posibil sa ma holbez la ea, incerc sa las ochii in jos si sa ma uit in continuare cu discretie, tatal este langa ea, mama in fata cu sora mai mica, tatal o tine dupa umeri, are o coada impletita, si din profil imi dau seama ca poarta ochelari, apoi tatal se lasa pe vine, dupa aia in genunchi si incepe sa ii sopteasca:
“o biserica este formata din pronaos, naos si altar. ca sa iti imaginezi tu, prima parte este cea prin care intram mereu intr-o biserica, naosul e partea din mijloc si e o camera mare-mare, iar altarul este ultima parte si cea mai importanta. de acolo auzi tu duminica vocea preotului care slujeste.” si continua sa ii vorbeasca, sa ii descrie, nu mai aud decat franturi de propozitii si abia cand ea se intoarce catre mine imi dau seama ca nu putea sa vada nimic din jur, avea ochii pierduti intr-un alb infinit, iar tatal ii descria ceea ce vedea prin ochii lui pentru ca ea sa isi poate imagina. felul in care a luat-o de mana, stransoarea cu care i-a raspuns si s-a lasat purtata prin camera aia mare, drumul pana au ajuns la treapta de la altar unde i-a descris icoanele, i-a explicat cum sunt pozitionate, cum sa isi imagineze serafimii si heruvimii, taina dintre ei doi, totul m-a induiosat atat de mult, incat dintr-odata mi s-a parut ca acolo e spatiul dintre cer si pamant unde se infaptuieste un act sfant. si un act sfant nu trebuie sa fie mijlocit de cineva, apare ca firescul din natura, poate sa fie relatia dintre copii si parinti, cum la fel de bine poate sa fie relatia dintre noi doi.
nu ma intreba de ce intamplarea m-a dus cu gandul la avioanele pe care le-am schimbat anul asta si la insula de care m-am indragostit iremediabil. la spatiul acela de o sfintenie necunoscuta altora, dar atat de cunoscuta acum noua. la dimineata in care m-am trezit si am sorbit cu nesat cerul si marea, la zilele in care stateam la soare ca in ziua dintai, fara false pudori, fara constiinta unor judecati pe care oamenii le aplica involuntar celorlalti, la cel mai da dintre da-uri, la cele doua roti care parca-ti erau propriile picioare, picioarele tale care au devenit si ale mele, care ne-au dus de-a lungul si de-a latul, la noaptea in care a rasunat o muzica de jale de pe barca celor doi barbati. jale care s-a intins si a cuprins toata insula, si usor, usor, ne-a cuprins si pe noi. dar nu jalea de plans, ci mai degraba cea asemanatoare cu sfintenia dintre un tata care isi tine de mana fiica cufundata intr-un alb infinit si ii descrie lumea. cu speranta ca indiferent cum e lumea asta mare, ea o sa si-o imagineze mereu prin ochii lui si nu o sa o vada niciodata altfel decat buna.