 |
Pentru cei care deja au strambat
din nas la titlul lipsit de inspiratie pe care l-am gasit pentru randurile de
mai jos, tin sa precizez inca de la inceput ca nu sunt casatorita si nici nu am
copii. Teoretic nu am avut inca parte de aceasta experienta, practic insa in
visele pe care mi le construiam alaturi de barbatul de langa mine m-am
casatorit de cel putin 2-3 ori si am avut si vreo 3 copii cu fiecare dintre ei.
Fara sa fiu genul de femeie care a visat dintotdeauna la ziua nuntii, trebuie
sa recunosc ca mi-am imaginat-o de cateva ori alaturi de omul de langa mine. De
fiecare data cand am parasit sau am fost parasita am plans dupa copiii nostri,
dupa felul in care aratau in mintea mea, uneori mai mult decat dupa iubirea in
sine.
Cam
dupa primul an de relatie cand deja totul mi se parea fara sfarsit si convinsa ca
barbatul de langa mine o sa imi fie alaturi toata viata, incepeau si discutiile
despre familie, care insemna implicit copii. Si
uite asa, luata de val si de iubirile mele “perfecte” mi-am imaginat casatoria cu
El si pe baietelul nostru Iosif, neastamparat si pasionat de sport ca tatal sau
– care urma sa se dea cu bicicleta inainte sa invete sa mearga bine pe jos si
pe placa de snowboard inainte sa inceapa clasa I. Dar nu a fost sa fie si
intr-o zi baietelul cu bucle aurii a plecat de mana cu tatal sau si a mai
aparut din cand in cand in imaginatia mea. Asta pana l-am cunoscut pe Celalat
barbat perfect si dupa cateva luni bune de iubire au inceput discutii, in care el
spunea “nu conteaza ce o sa avem, baiatul sa fie sanatos”, iar eu mi-o imaginam
pe micuta Kasia, bruneta cu ochi negri ca murele, ambitioasa ca El si cu un dor
de duca nebun, de la atatea calatorii pe care urma sa le facem impreuna prin
lume. Si din nou nu a fost sa fie...
Care
e partea buna din toate astea si ce am invatat de la “tatii copilului meu”? Mi-am
dat seama cum sta treaba cu copiii din imaginatia mea si cum arata ei in acest moment.
Pur si simplu nu exista, nu au vreun nume, parul de o anumita culoare, nu
trebuie sa fie fata sau baiat, am incetat sa ii mai creez inainte ca ei sa se
nasca de fapt. Nu imi fac un scop din a fi mama cu orice pret si barbatul de
langa mine nu trebuie sa se simta pregatit sa fie si tatal copiilor mei. Imi
aduc aminte de o replica pe care am auzit-o acum ceva vreme si de care a ras cu
pofta cand i-am spus-o: “Imi doresc sa ma casatoresc si sa fac un copil cu
barbatul vietii mele. Dar daca el nu o sa vrea, hai sa
facem asta impreuna”.