jesper & agnes

cu melatonina si paharul de apa pe noptiera, deja eram sigura ca o sa dorm mai bine ca in ultimele nopti. am simtit patul cum se misca puternic si am amutit. nu mai tineam minte cat timp trecuse de cand golisem paharul, unde eram, daca ma intorsesem acasa, sau era o alta camera de hotel. cand am realizat ca sunt singura m-a trecut o transpiratie rece pe sira spinarii.

 

dupa cateva minute inca am degetele de la picioare inclestate si dintii stransi, ma dor si imi fac curaj sa ma duc la baie. scartaie patul de la apartamentul de deasupra, iar eu incerc sa merg pe varfuri, de parca mi-ar fi frica sa nu afle ca nici eu nu mai pot sa dorm. pun piesele de puzzle cap la cap si incep sa reconstruiesc visul, intai imi amintesc fotoliul verde de catifea, apoi fotoliul devine o canapea mare, pe jos sunt aruncate multe perne si undeva intr-un colt sunt doua pahare cu picior, goale. de fapt nu sunt goale, pe unul il tin eu de picior, pe celalalt il strangea in palma un barbat necunoscut. era necunoscut, dar avea o voce familiara, apropiata, si incerc sa imi amintesc cum eram asezati in incaperea aia mare. apoi imi amintesc ca nu era mare, avea doar tavanul foarte inalt, iar in fata ferestrei era un fotoliu, o masuta aurie si doua lumanari intr-un suport negru. nu erau lumanari, era o carte cu coperta tare, colorata. din tavan atarnau trei candelabre, iar in ele erau prinse niste lumanari albe. vocea necunoscutului ma intreaba cum mi se pare restaurantul pickwicks de vis-à-vis, poftim, nu inteleg despre ce restaurant e vorba, el se ridica si pune o melodie, nici asta nu imi e cunoscuta, nu intreb, incepe sa fredoneze “we were born to be strangers, poets and thieves, we were born to be lovers, poets and free”. 

nu mai sta la geam, paharul e deja pe jos, incepe sa se joace in parul meu, iar pe mine toata familiaritatea asta ma incomodeaza, ma sufoca, e prea mult dintr-odata, tavanul mi se pare prea inalt si mi-e teama ca am baut mult si o sa ma ia ameteala. as vrea sa plec acasa, el zambeste si imi spune ca orasul asta e potrivit pentru noi, ca vrea sa ramanem acolo, ma uit pe geam si imi dau seama ca afara trebuie sa fie tare rece, prin fata geamului trec multi oameni, sunt imbracati gros, dar merg cu bicicletele, unii pe jos, cu nasul in fulare mari ca niste paturi. geamul e la parter, patul nostru e in strada, pare ca nu avem geam si suntem in mijlocul strazii, iar oamenii trec pe langa noi nepasatori. nu nepasatori in sensul de indiferenti, ci dezinteresati de ceea ce se intampla in intimitatea noastra. intreb unde e perdeaua, nu avem, am dat-o jos cand ne-am mutat aici, raman surprinsa ca nu mai stiu cand ne-am mutat, dar dintr-odata ma simt fericita ca si cum locul meu a fost dintotdeauna acolo. acum il intreb eu ce parere are despre kafe kringla de vis-à-vis, am putea sa mergem acolo, el se lasa cu toata greutatea peste mine, simt gust de sange de la buza de jos, ma apasa cu tot corpul ala greu, necunoscut, si nicicand nu mi s-a parut imbratisarea mai binevenita. 

stam unul peste altul pe fotoliul de catifea verde de la geam si povestim deja de ore bune. si el vorbeste mult, intortocheat, are cateva ticuri pe care pana atunci nu le observasem, dar pot sa trec peste ele, ne sta bine impreuna, suntem amandoi inalti, si incapem inghesuiti in fotoliul de la geam, semn ca suntem facuti unul pentru celalalt. se uita in ochii mei cum ma uit eu la el, ma asculta cu nesat cand povestesc despre cat imi place ca avem in sfarsit orasul nostru, cat sunt de fericita ca ne-am regasit in locul asta fara cusur, ca avem casa noastra cu tavan inalt, el imi zice ca e totusi foarte frig si intunecat, ca nu prea o sa vedem soarele des, ca o sa devenim alcoolici, ca o sa ne umplem frigiderul de sticle cu prosecco, ca o ne strigam jesper si agnes, ca o sa ma incalt cu hasbeens si o sa fiu mai inalta ca el, ca o sa imi placa altii mai blonzi si cu mai mult par, rad de el, radem de noi, si mi se pare ca nicicand intimitatea noastra nu a fost mai coplesitoare, ma impiedic de pernele aruncate pe jos si incep sa dansez prin casa in chiloti, pe versurile unei anume lisa, “we swim in the pool of desire”. 

e in picioare in fata usii, il intreb daca nu ma conduce, e totusi tarziu, el imi spune ca sunt doar doi pasi, mi se pare ciudat ca nu vrea sa o faca dupa ce toata seara statuse atarnat de gatul meu ca si cum am fi fost impreuna, nu suntem nici macar impreuna, nici macar nu m-a sarutat, am stat doar inghesuiti intr-un fotoliu, dar e deja 3 dimineata, e frig afara, bate vantul, oricum nu o sa se intample nimic intre noi, doar nu il sarut eu pe drum spre casa, ar putea totusi sa ma conduca, el ma tine de umeri, ma pupa ciudat, adica nici pe obraji, nici pe gura, asa in colturi, imi spune noapte buna. jesper? da, agnes! daca mi se intampla ceva o sa iti para rau? bineinteles!

cutremurul a fost la 3:38 si ceasul e din nou 3:03. mi-e ciuda ca m-am trezit din vis si nu stiu daca m-a condus pana la urma acasa, imi bate inima tare si am ochii umezi de parca as fi plans. ma ridic ca sa ma duc la baie si ma gandesc sa il intreb daca a simtit cutremurul.