12 mai 2020

cateva ganduri izolate

m-am trezit cu gandul sa rememorez ce am visat. mi-am tras patura peste cap, am facut din nou intuneric in universul meu si am inceput sa retraiesc noaptea aia.
era decembrie, trecut de 4 dimineata, oprisem la shaorma la mihalache pentru ca iti era pofta, ai ras cand am zis ca vreau fara sosuri si carne, am mers mai departe pe jos, era ceata, imi era frig, dar as fi vrut ca drumul ala sa tina sute de km, sa fim doar noi doi, sa ne povestim vietile, am oprit la mega cu gandul sa prelungesc timpul, am mancat croissant 7 days, de cand nu mai mancasem, ti-am zis ca mi-e pofta, am mintit, asteapta-ma, erai inca acolo. apoi dintr-odata ai zis ca pleci, te-am lasat, as fi vrut, dar nu ai fi putut.
stau in continuare sub patura si imi dau seama ca nu asta fusese visul, inchisesem ochii si imi amintisem ce se intamplase ultima data cand ne-am vazut doar noi doi. asa, visul. se facea ca iti dadusei demisia si venisei sa imi spui ca pleci sa lucrezi pentru crucea rosie, voiai ca viata ta sa capete un sens, nu te mai regaseai in ceea ce te inconjoara. te-am luat in brate sau m-ai luat tu, nu mai tin minte, dar simt si acum imbratisarea ca din miezul pamanului. dintr-odata ma uit la tine, erai imbracat elegant, purtai cravata si costum, nu cred ca te-am vazut vreodata in costum, ma uit apoi la mine, eram si eu in costum, dar de baie, alb cu dungi galbene, parca venisem o fuga de la ischia sa te salut, cand de fapt eram in curtea interioara a unei cladiri foarte vechi, nu stiu cum am observat ca ii faceai semn cuiva sa coboare, unei fete, oare de ce aveai nevoie de ea, apoi am realizat ca era un pretext ca sa poti scapa, deci eu te imbratisasem, m-am tras dintr-odata de langa tine, sper sa nu mai faci niciodata pe cineva sa sufere, si m-am trezit. 


intamplator sau nu, asta a fost singurul vis si gand despre viata mea dinainte de inceputul lui martie. m-am izolat si traiesc intr-un loc si intr-un ritm la care nu as fi sperat acum cateva luni. nu mai alerg. nu mai fac si desfac bagaje. nu mai traiesc cu gandul ca ratez ceva. ca lumea se misca si eu stau pe loc, asa ca trebuie sa ma misc si mai repede. nu ma mai machiez, nu mai port tocuri, cercei, nu ma mai dau cu uleiuri de par, nu ma mai duc la coafor, am grija de mine si parca grija asta e cea primordiala. afara este un cer infinit si ma orientez dupa cum vin zilele. o rutina noua, care imi aminteste de copilarie. cea mai mare bucurie a mea era sa dormim la tara, sa ma spal la lighean, sa ma joc cu luiza de-a sirenele, cand de fapt erau doar pufi de gaina pe care ii fluturam incet in balta din spatele gradinii, sa ma prefac ca am parul lung si sa port pantaloni pe cap, carora le impleteam un crac peste celalalt, sa ma trezesc dimineata sub plapuma grea care imi apasa tot corpul meu mic, cu gandul ca ouale prajite cu branza sunt deja in tigaie si ma asteapta pe masa din bucatarie, in fata sobei. sa culegem flori de pe deal, sa coboram cu bratele pline, sa improvizam vaze din borcane, sticle de plastic taiate, sa ma joc cu gainile, cainii vecinilor, sa imi doresc un caine al nostru, sa treaca zilele cu gandul ca sunt cele mai frumoase, sa mergem la biserica, sa trecem pe la mamaia si tataia care aveau aceeasi cruce cu aceleasi versuri invatate pe de rost, sa ne prefacem ca viata aia simpla era viata noastra pentru cat mai mult timp.


cum am ajuns de la visul nostru la viata simpla de la tara? probabil s-au amestecat in borcanul lucrurilor imposibile, si uite ca unul dintre ele chiar s-a intamplat. cine ar fi crezut ca o sa traiesc din nou in ritmul asta, ca o sa vina zile atat de linistite, ca o sa termin programul de birou si o sa plec pe dealuri sa culeg flori, ca o sa aud cocosul cantand la 2 dimineata si o sa ne amuzam ca e pe un alt fus orar, ca o sa astept sa infloreasca socul sa facem sirop, sau ca o sa ma trezesc dimineata fara sa ma gandesc ca am bagaje de facut? din cand in cand ma mai intreaba cineva daca ma plictisesc sau daca imi lipseste ceva. nu, nu. daca ma simt singura. singura? as fi vrut sa zambesc ironic si sa ii povestesc ce mi s-a intamplat aseara, dar oamenii nu mai au timp sa asculte povesti. am urcat dealul pana sus, unde vazusem in timpul altor plimbari o casuta. am luat pietre in buzunare, deja m-am obisnuit ca pot sa apara caini mari si e bine sa fim pregatiti, mai ales acolo sus, unde nu stiu ce ne asteapta. o frumusete dincolo de cuvinte, dealuri pline de vita-de-vie, un fel de umbria vazuta de mine intr-un octombrie demult apus, o liniste neasteptata, un verde crud, o casa mai mare cu antena telekom langa casuta mica, un latrat de caine, se aude ca e mare, sa fim pregatiti, un om cara in spinare un toiag, de care atarnau doua plase mari de cumparaturi. buna ziua, buna ziua, stati aici, stau aici de 15 ani singur, singur??, nu va este teama, teama??, am cainele in tarc si latra daca vine cineva, ies imediat afara noaptea, au incercat sa ma fure, mi-au legat clanta sa nu ies, dar nu aveam catel atunci, nu ma avertiza nimeni, nu e greu iarna, nu, e mai usor ca nu am de lucru, stau numai in casa, ma odihnesc, acum muncesc continuu dealul asta, a cumparat un doctor de la bucuresti tot, vine din cand in cand, ma bucur ca am dat de dumneavoastra, si eu ma bucur ca ati venit, mai urcati inapoi cand se coc strugurii sa va dau, venim mai repede, veniti, luati si flori, culegeti tot, ce sa fac eu cu ele, ce mai e pe jos, pai nu coborati, nu am mai coborat de un an si ceva pana acolo, de unde veniti cu plasele, de aici din vale, imi cumpara cineva paine si mancare, acolo, asa departe???, departe, nu e departe, vi se pare. pun mana la ochi sa imi dau seama daca e mai aproape, dar ne raportam la distante diferite. se intoarce cu spatele, asaza toiagul in spate si pleaca. ma uit dupa el cu lacrimi in ochi. cobor dealul in tacere, cu ochii la casuta de sus, cu gandul la existenta lui, la singuratatea apasatoare, la sarbatori, la zile de nastere, la toate cate se pot intampla intr-o liniste absoluta, unde nebunia aparuta din martie incoace nu a adus nicio schimbare, nicio trasarire, niciun suflu diferit. 



cum am ajuns de la visul nostru la omul din varful dealului? nu mai tin minte, poate e doar puntea intre lumea dinainte si cea de acum. daca rascolesc imaginile, o fac doar sa imi limpezesc gandurile. in seara asta in timp ce cautam o incheiere pentru povestea asta, de undeva, de departe, se auzea un sunet de trompeta care canta je ne regrette rien.