7 mai 2021

IMPERFÉCT, -Ă: Lipsit de perfecțiune; cu defecte, cu lipsuri


in mijlocul haosului care ma inconjoara am gasit un moment de liniste si mi-am facut cafeaua intr-una dintre cestile din puglia. de fapt este o cescuta de espresso, dar nu imi plac diminutivele. nici pentru persoane, nici pentru obiecte. am spalat straturile de praf de pe ele si mi-am ales culoarea care se potrivea momentului. pe balcon inca troneaza bicicleta, cutii, uscatorul de haine, alte cutii, pompa, masa de calcat si fotoliul galben. ma asteapta resemnat. ma joc cu bucata de orez expandat din mana, seamana cu o luna, sau un soare, sau orice altceva ar putea imaginatia mea sa proiecteze in astfel de momente rare de liniste. las ceasca, ma joc, mut mana, compun, zambesc, fac o poza, si dintr-o data o aud pe vecina de deasupra ca scutura ceva. particule de praf si firimituri plutesc prin aer si usor, usor, ca fulgii intr-o zi de mai, se aseaza la mine in ceasca. acela a fost momentul cand pentru cateva clipe m-am pierdut. dupa mult timp, dupa multe incercari, dupa tentative esuate, dupa o perioada lunga de haos amestecat cu bine, cu binele care a disparut, cu haosul care a ramas, in sfarsit m-am pierdut. eu pe mine. 

am mutat cu frenezie masa si scaunele in mijlocul casei si m-am intins pe covor. l-am scuturat de dimineata si am simtit ca am forta a zece barbati pentru ca am reusit sa il tin suspendat deasupra balconului si sa scot din el straturi de praf care s-au adunat in parul meu si pe haine. probabil l-am adus din nou in casa, dar nu imi pasa. nu mai am energie ca sa imi pese de asemenea fleacuri. m-am intins pe covor ca sa plang. o strig pe alexa si dintr-un motiv straniu nici ea nu imi raspunde. repet fraza la care de obicei raspundea ca un robot cuminte “alexa, I feel sad". nimic, liniste. “alexaaaaa, I feel lonely”. nimic. daca va puteti imagina scena asa cum o povestesc si va puteti inchipui cum incercam disperata sa ma conectez emotional cu un aparat de pus muzica, cum o numesc eu, atunci mi-e rusine. aleg totusi sa expun si acest moment de pierdere a sinelui in povestea asta pentru ca am fost totusi multumita ca am reusit sa plang din cauza a ceva, orice, numai sa imi pierd controlul dupa o perioada in care am avut senzatia ca piesele din puzzle nu se mai potrivesc acolo unde erau. am plans strigand-o pe alexa, urland sa puna melodiile care ma consoleaza, strigand nume, unul, mai multe, strigandu-ma pe mine. sa revin. sa imi revin.

nu stiu cat a durat, dar cand m-am ridicat in sezut ca la yoga, ma invarteam si mi se parea ca ma plimb pe covor prin fiecare camera din vizuina mea. apoi am simtit cum ma cuprinde o stare de liniste, de bucurie, uitandu-ma la fiecare colt, la fiecare gaura din perete, la urmele usilor smulse si mi-am inchipuit cum au fost scoase cu forta din casa asta. usile mele maro, pe care le-am urat din prima clipa cand m-am mutat aici, pe care le amenintam mereu ca o sa scap de ele, acum ma gandesc cum au fost smulse una cate una si urmele care au ramas. ma chircesc pe covor, imi spun ca am ranit doar niste usi, nu persoane. bag de seama ca starea mea emotionala e atat de precara, incat imi aduc aminte de oamenii care au deschis usile alea, care au intrat in camerele mele, cu care am impartit dimineti, cafele, bucati de avocado, imbratisari in mijlocul bucatariei, cu care am cautat cercei pierduti dupa cate o noapte transformata in dimineata, am impartit povesti, povestile mele, le ador, le-au adorat si ei, inca le ador, mi-au adus atata bucurie, mi-au adus oamenii, paharele de cristal din care am baut prima sticla de prosecco cand casa era aproape goala si aveam o gresia alba hidoasa pe hol, buchetele de flori primite pe furis, tabloul ascuns dupa perdea, elasticul de par pe care inca il pastrez, cea mai trista melodie italiana pe care nu am mai ascultat-o vreodata din 2017, o foaie cu o semnatura de anul asta, pierduta printr-o carte, de fapt ascunsa intentionat sa uit de ea, un video cu o voce care canta, imi canta, aici, in casa asta, care era atat de imperfecta si despre care toti spuneau ca are o energie aparte. 

ce mi-a trebuit sa o schimb, de ce am vrut usi albe, clante negre, gresie din portelan ca in vacantele mele si camerele de hotel de langa como, griurile, bleurile, pastelurile, mult gri, iubesc griul, e ca mine, nici alb, nici negru, niciodata colorat. holul e plin de gauri acoperite cu ciment, parca sunt niste picturi abstracte, uneori ma gandesc sa creionez desene erotice peste ele, sau sa scriu poezii, sub cada e inca umed, dar macar nu mai e balta, pot sa ma asez in ea, desi nu am apa calda de multe zile, am pierdut sirul, filetul de la wc nu mai da pe afara, doar eu care inca mai rabufnesc cand ma uit in jur. dar sunt la mine acasa, am florile uscate in sticlele de alcool, cele baute de prieteni, de iubiti, am liliacul in vaza, mi-as dori multe vaze noi si scumpe, dar nu e o investitie inteleapta acum, am pereti cu usi smulse, gauri umplute cu praf gri, rosturi de unde lipseste chitul antracit, o cada pe care raman lipite firele de par, urasc firele de par in cada, o oglinda care ar trebui sa stea pe perete, dar e in fata wc-ului, in care se oglindesc picioarele mele si chilotii de pe gresie. dar macar e portelanata ca in camerele de hotel din como. sau din garda, sau din andalusia, cine mai stie. sigur dintr-un loc unde am fost, nu de pe pinterest. probabil sunt singurul om din lumea asta mare care nu isi gaseste inspiratia acolo, ci in camerele unde a trait. zambesc, cobor de pe covor, am talpile transpirate si raman urme de pasi in urma. o sa ii dau un email lui D sa il rog sa imi trimita fotografii facute de el, cele care nu au aparut in albume de arta, unele simple, neinsemnate, imperfecte, pe care sa le atarn candva pe pereti. 

casa asta este ca mine, imperfecta, simpla, gri cu mult alb, cand plina de incertitudini si cu rosturi dezgolite in spatele unor usi maro, cand chircita de durere, de tristete, in asteptarea unor usi albe. cand increzatoare, pasionala, mandra, cu usile deschise oricand pentru oameni noi, cand visatoare, cu gandul la o poveste veche, incheiata brusc si prea repede, ravasita ca usa din carton pe care am improvizat-o singura pe douazecisidoi aprilie. 

casa asta imperfecta e ca mine si e a mea, inainte sa fie a oricui altcuiva.