20 octombrie 2015

sa-i amintiti, va rog frumos, adresa ei.

manuela are 45 ani. de 25 ani lucreaza ca functionar public, mai exact casiera la o institutie de stat. tot de 25 ani, cand de altfel a venit in capitala pentru prima data, sta in acelasi bloc pe strada poiana narciselor, langa conservator. un apartament intr-un bloc construit prin anii 60, mostenit de la o ruda din partea mamei, de care familia ei a avut grija pana s-a prapadit.
un unchi din partea tatalui, fost colonel de securitate, i-a gasit slujba asta si la 20 ani s-a vazut nevoita sa plece din vrancea tocmai la bucuresti. de atunci se intoarce de trei ori pe an acasa, la fiecare paste, craciun si doua saptamani in vacanta de vara. 

in fiecare dimineata manuela se trezeste la ora 6.15. a invatat de curand sa puna alarma la telefon si a renuntat la ceasul desteptator ramas mostenire o data cu apartamentul. de altfel, nu a schimbat nimic in casa de atunci, si-a adus doar zestrea primita de la ai ei - prosoape, asternuturi de pat si cateva vase la bucatarie. restul lucrurilor din casa, mobila, televizorul, sunt la fel de invechite ca si ea. din ziua in care s-a mutat aici a simtit ca a imbatranit 10 ani. si cu fiecare an care a trecut, senzatia asta a devenit o certitudine pentru ea. 

la 7.30 e la ghiseu, la ora 15.30 iese pe usa institutiei si se indreapta spre casa. zilele trec la fel, oameni care ii intind bancnote si monede prin geamul mic al casieriei, ii ia, ii numara, le elibereaza o chitanta si tot asa. uneori ii mai aude ca pufnesc, comenteaza intre ei, insa rareori o intreaba ceva. si atunci le raspunde cu bucurie si entuziasm, ii priveste cu acelasi drag, ca si pe vecinii de la bloc cu care mai socializeaza din cand in cand.
manuela e singura de 15 ani. a avut un iubit cativa ani, de care s-a despartit pentru ca o inselase cu o colega de birou, cu care de altfel are si doi copii. de atunci nu a vrut sa mai aiba de-a face cu vreun barbat. a suferit cumplit, a fost in depresie cateva luni, dar si-a revenit atunci cand a descoperit marea ei pasiune. Teatrul. 

de la 30 ani in fiecare saptamana merge la cel putin 2 piese de teatru. a vazut de zeci de ori reprezentatiile de la TNB ale unor piese precum take, ianke si cadar, o noapte furtunoasa sau o scrisoare pierduta. acolo uita de viata ei monotona si de singuratate, “imbraca” costumul fiecarui personaj, sufera alaturi de ele, plange in sala de fericire sau tristete si aplauda cu frenezie la final. astazi este Anna Pavlovna a lui Tolstoi, maine e Zita lui Caragiale sau Amanda Wingfield a lui Williams. si tot asa…zile in sir, saptamani, ani.

in septembrie la piesa furtuna era in randul doi. imbracata cu o rochie maro, pantofi asortati cu geanta beige de lac, astepta linistita sa inceapa spectacolul, de parca il vedea pentru prima data. am admirat-o de la inceput, mi se parea ca arata foarte bine pentru o femeie trecuta de 50 ani si mi-a atras atentia pentru ca era cea mai eleganta aparitie pe care o vazusem in seara aia. la pauza i-am admirat tinuta cu voce tare si parea ca se bucura excesiv pentru asta. 

partea a doua a piesei nu o mai tin minte. ma gandeam doar la discutia din holul teatrului national si la povestea femeii tinere, alienata de singuratate si dezamagiri. mi s-a facut mila si teama. m-am linistit totusi la gandul ca pentru fiecare om singur exista la un moment dat o salvare...in propria-i singuratate. 

“În ce mă priveşte, când apune soarele mă gândesc: A mai trecut o zi. Încă o zi în care n-am făcut nimic. Iar când răsare soarele, nu ştiu încotro să apuc, pe ce drum trebuie să merg, unde vreau să ajung. Eram sigură că fericirea există undeva, dincolo de zidurile casei noastre. Că într-o zi voi pune mâna pe ea, aşa cum pui mâna pe o ceaşcă sau pe scoarţa unui copac. Că dragostea este supremul miracol...”
Cella Serghi în romanul Cartea Mironei