mi-am imaginat diminetile de weekend pe care o sa le incepem impreuna, canile de ceai si serile care nu se vor mai termina pana la rasarit. stiam insa ca nu pot sa i le cer si ca nici el nu mi le va da vreodata.
vorbea putin, incet si parea emotionat. simteam nevoia sa acopar cumva momentele de tacere, de teama ca atunci cand povestile dintre noi vor inceta, o sa plece. nu a plecat. zambea la fel de putin cat vorbea, dar o facea sincer.
nu mi-a spus nimic din ceea ce mi-as fi dorit sa aud, din contra. m-am simtit vulnerabila cand i-am marturisit ca mi-a fost dor de el de parca l-as fi cunoscut. “ce faci” din dimineata de inceput de ianuarie a facut din nou ca gandurile mele sa duca intr-un singur sens.
am stat cateva minute imbratisati inainte sa plece.
- nu esti suficient de bun pentru mine.
- stiu ca nu sunt.
eu as fi vrut sa ma sarute, el in schimb mi-a pupat ambii obraji. de parca vor mai exista alte ocazii.
- nu o sa te mai caut!
- promiti?
- nu...
m-a intrebat dintr-odata daca o sa scriu despre el. i-am spus ca nu mai scriu demult povesti. a zambit si s-a uitat cu ochi mari la mine.
- sunt sigur ca vei scrie, tu faci o poveste sa fie frumoasa.
- ar trebui sa ma gandesc la un final fericit pentru noi.
- las-o asa, fara final...
Imaginea de aici