de fapt, povestea aceasta este pentru mine. pentru vulpea de oras care nu a facut multe lucruri demne de mandrie pana acum. care dintr-o inconstienta si din dorinta de a experimenta ceva nou, a spus da weekend-ul acesta primului ei traseu montan. am inlocuit pantofii cu toc cu bocancii de drumetie si am pornit la drum cu doi oameni despre care nu stiam mare lucru si pe care i-am indragit dupa cateva sute de metri parcursi impreuna. duminica am urcat pana la 2100 m si, daca pentru voi asta nu inseamna nimic, pentru mine a fost o experienta revelatoare. de aceea o sa imi notez randurile astea sa nu uit ce am facut in vara dinainte de a implini 30 ani.
vreau sa tin minte entuziasmul cu care am plecat, ploaia din padure, ciobanul de la stana care butona de zor telefonul mobil si cabana aia frumoasa din varf de munte, cu flori colorate la geam. vreau sa nu uit oamenii care frematau in curte cu rucsacuri in spate, montand corturile sau mancand cu pofta cea mai buna placinta cu branza dulce si marar. sau camera cu 12 paturi aliniate ca in tabara si patura aia care te intepa usor cand te inveleai. vreau sa mai gust ceva la fel de bun ca ceaiul ala cu rom si sa mai stau la povesti cu eva, amelie, jerome sau mathilde despre trasee pe munte, intalniri cu ursi, vama veche sau locuri unde poti sa dansezi pana dimineata.
sambata seara pe la 10.30 am coborat in valea din fata cabanei si m-am intins pe iarba. am vazut cel mai frumos cer, senin si plin de stele si prima stea cazatoare. mi-am pus o dorinta, am inchis ochii si am trait pentru cateva secunde o stare care m-a emotionat. fericirea. in vara de dinainte de a implini 30 ani am constientizat pentru prima data ce inseamna fericirea simpla, autentica, a ta cu tine.
vreau sa nu uit traseul pana la varful ascutit, stancile pe care le-am urcat fara sa privesc in jur din cauza raului de inaltime. vreau sa tin minte ca mi-am depasit limitele, ca nu o sa ma intorc niciodata din drum indiferent cat de infricosator este traseul pe care il am de parcurs sau cat de lung pare drumul pana la destinatie. vreau sa uit ca am vorbit urat, ca m-am gandit o buna bucata de vreme la ce a patit tipul din filmul “127 ore” sau ca m-am intrebat de cateva ori ce naiba caut eu acolo.
vreau sa mai traiesc senzatia unica atunci cand ajungi sus si intalnesti oameni impliniti, senini, cocotati pe stancile alea, care stau cu capul in nori la propriu. vreau sa caut cartea pe care o avea baiatul cu bandana colorata in buzunarul rucsacului imens pe care il cara in spate – Principele, Eugen Barbu. sau sa ma mai bucur de mana intinsa care te ajuta sa cobori cand nu mai ai puterea sa raspunzi daca ai nevoie de ajutor. sa ma uit in jos la picioarele mele si sa le vad julite, zgariate, murdare de noroi si sa ma intreb
imbratisarile, strangerile de mana, numerele de telefon schimbate, profilele de facebook, sforaiturile colegilor de camera, cartea “platforma” citita sub patura la lumina telefonului si bancul cu melcii. tipul ala din Australia, cu parul lung incalcit, blond cu ochi albastri, imbracat ca in reclamele la quicksilver cu sort colorat, hanorac si fes, lasat sa cada pe spate si incaltat cu flip-flops. sau zambetul timid si schimbul de priviri la cafeaua de dimineata.
vreau sa nu uit ca in vara de dinainte de a implini 30 ani am aflat ca fericirea mea se masoara in oamenii noi pe care ii cunosc si in povestile pe care le traim impreuna. unele le scriu, le spun mai departe, altele le tin pentru mine. ceea ce va doresc si voua.
va urma...