sun la parter, ma imbratiseaza cu o mana, in timp ce inchide usa in urma noastra cu cealalta. simt toata bucuria revederii, de parca singuratatea de peste an si-ar gasi alinarea in strangerea noastra.
ne povestim bucuriile, ii vorbesc despre toate vacantele de peste an, de avioanele dus-intors, de cate ori am plecat, de cate ori mai urmeaza sa plec, de planuri, multe planuri, de bucuria de a descoperi toate locurile alea, ma intreaba cum e palermo, cat de diferit e stockholm, daca e asa spectaculos in matera, cum de ma duc asa des in roma, sau de ce o sa ma intorc la madrid. apoi imi vorbeste cu un entuziasm rezervat despre concertul corului madrigal, despre rochia grena a dirijoarei anna ungureanu, de gratia cu care isi misca mainile, sau cum pasea ca o balerina in ovatiile publicului. ma intreaba daca l-am ascultat pe emy dragoi, ce spectacole de balet am mai vazut, cum sunt fantanile de la unirii, ajungem inevitabil la o poveste despre mame, cu mame, imi spune despre cea care nu mai este, ii spun despre a mea, cea cu care descopar lumea, tarile, orasele, cu care ma bucur de zece ori mai mult de fiecare bucata de pizza, de orice pahar de vin din alsacia, de toate fructele de mare din bari, de parca ea este acum copilul, iar eu omul mare care ii arata lumea. o simt ca se emotioneaza, vorbeste despre mine admirativ, de parca nu as mai fi acolo, ii raspund usor rusinata ca nu este cazul, orice copil ar face asta in locul meu, ma priveste serios si imi spune ca nu oricare, din contra. foarte putini. cativa. ne imbratisam din nou, ne strangem tare, ne promitem sa ne auzim, nici mai des, nici mai mult, doar atunci cand simtim nevoia.
urc gandindu-ma la cei foarte putini, la cei cativa despre care imi vorbise. imi aduc aminte de intamplari de peste an, de acasa, de la birou, personale sau profesionale, la schimburile de mailuri, de replici, de intamplari, si ma gandesc cum as putea sa le multumesc si eu celor cativa din viata mea. unora am facut-o deja prin povestile in care am incercat sa ii pastrez cat mai mult in lumea mea, sa le arat cat ii apreciez, cat sunt de recunoscatoare ca au aparut, fiecare dintre ei cu un cuvant, o poveste mai lunga, un mesaj mai scurt, sau pur si simplu pentru ca sunt mereu acolo.
lor, celor cativa, multumesc:
- colegei cu parul lung si negru, pe care o urmaresc pe ascuns de ceva timp, si care intr-o zi mi-a scris numele, m-a facut sa tresar si dupa aceea a insirat niste cuvinte frumoase despre povestile astea scurte si simple, de parca erau cel putin rupte din cartile lui hemingway
- doamnei cu parul scurt si blond pentru toata dragostea cu care ma strange de mana si imi vorbeste despre aceleasi povesti, de parca ar influenta vietile unora dintre voi, asa cum imi influentati voi mie diminetile de dupa
- celui care mi-a spus intr-o zi ca am scris o poveste aproape perfecta
- claiei blonde de par, cea care imi umple sufletul cu o bucurie nemaintalnita, infinita, chiar si atunci cand sunt intr-un pat de spital si singurul lucru care ma mai face sa zambesc este poza cu ea razand cu gura pana la urechi, din care aud hohotele noastre cand vorbim despre vulpite, animalute si alte oratanii. tot ea m-a strans saptamana asta cu bratele ei mici, si-a pus capul pe mine, si mi-a aratat ca intreaga lume statea la pieptul meu, cu noi pe scaunul ala
- celei care e departe, cu care ma vad prea rar, dar care ma asteapta la aeroport cu floarea soarelui si pateuri facute de ea, ca sa imi arate ca departarea e doar la un bilet de avion distanta
- celor care impacheteaza cadouri pentru mine, celor pentru care impachetez cadouri, ca de nu ar fi, nu as mai avea despre cine povesti
- celei cu care imi cumpar biletele de avion. restul e poveste
- celei pentru care cumpar bilete de avion, care imi spune mereu ca seman cu ea, eu ii spun ca nu ma place chiar toata lumea, ea imi spune pentru ca tocmai pe aia nu ii vrei langa tine, eu rad, ma incrunt, ma gandesc, si imi dau seama ca nu seman mereu cu ea. nu am inca intelepciunea sa aleg graul din neghina, ma incurc uneori intre boabe. rade si ea, pune concertul lui freddie pe tableta si canta refrenul pe limba ei
- celei pe care o intreb mergem si imi raspunde mereu “da”, nu “unde”
- celui care ma copleseste cu bucuria revederilor, care se preocupa, caruia ii pasa, chiar si atunci cand pentru altii e un om prea important, iar pentru mine mereu acolo
- celei cu care am vorbit candva in finlandeza si care, din momentul in care mi-a spus ca ii sunt draga, am stiut ca o sa fiu mereu acolo
- celor care ma invita in casele lor, pentru care plec oricand la drum lung, care au transformat orase si departari in acasa si bine ai revenit. cei cu care vorbesc cand intr-o limba, cand il alta, care imi raspund impreuna sau separat, peste care se amesteca toate cuvintele, mesele, traditiile, culturile, dar cu care ma inteleg prin bucuria revederii
- celui care scrie in fiecare zi mailuri cu zambete si care scoate zambetele alea din mailuri, atunci cand altii le umplu cu scrisul ala rau, frustrat, in care nu exista multumesc-ul anilor mei de acasa. lui, pentru ca l-a adus acolo unde nu credeam ca mai exista
- lui, celui care mi-a aratat in toti anii astia ca suntem cei mai indragostiti neindragostiti pe care ii cunosc. celui caruia i-am scris povesti, i-am suflat praf de stele, pentru care au trecut ani, asteptari, lifturi pierdute, si care nu s-a abatut niciodata din drumul sau. celui pentru care am plans, singurul pentru care am plans in ultimii ani. tocmai pentru lacrimile astea, pentru ca altfel ar fi o poveste ca atatea altele
- celui care a aparut atunci cand nu imi doream sa apara, fara sa mai tina cont de sincronizari, sau povestile neincheiate din vietile noastre
- conversilor rosii al celui care o sa apara, ca in visul unei nopti de vara
- povestilor mele, pentru ca exista.